Poiana Sibiului este una dintre cele mai cunoscute, dar, în același timp, cele mai enigmatice așezări din Carpații noștri. Cunoscută, fiindcă sute de ani, poienarii au străbătut țara în lung și în lat, ba deseori au trecut și fruntariile țării, spre pusta maghiară și spre stepa rusească, pentru a-și paște turmele de oi sau ca să negustorească. Enigmatică, fiindcă stă mândră pe versanții Cindrelului, deasupra altor sate ale Mărginimii, și puțini urcă până acolo, iar dacă ajung, îi întâmpină porți și ziduri înalte. Așa își păstrează poienarii și tainele lor și ale satului lor: închise între zidurile vorbei scurte sau ale tăcerii. Câte o poartă se deschide, totuși, uneori. O poartă deschisă e și monografia intitulată simplu „Poiana Sibiului”, scrisă de învățătorul Constantin Șerb, trecut la cele veșnice în 1999. Cartea a rămas, a circulat, purtând între coperte câteva dezvăluiri despre această faimoasă așezare sibiană.
Oierii ii regăsim în vechi documente de la Arhivele Naționale, închiriind munți în nordul Olteniei. În jurul anului 1700, câțiva oieri și-au adus turmele deasupra Novaciului, pe culmile prelungi și bogate în pășuni, plătind ierbăritul cu bani peșin, unt și cașcaval, boierului gorjean Dositei Brăiloiu. Mai târziu, îi descoperim pe poienari în scriptele vămii Câineni, achitând taxe înainte de a merge la iernat, în Muntenia. Apoi, în actele vămilor de la Dunăre, pe unde își treceau turmele în Imperiul Otoman, în Dobrogea, sau în nord-estul Bulgariei. Băieții erau de mici chemați la turme. Plecau în Bălțile Dunării și se mai întorceau acasă după mulți ani, când erau obligați să fie prezenți pentru recrutare, numită asântare, în graiul local
Viața departe de casă, în pustietatea munților și a câmpurilor nesfârșite, nu era lipsită de primejdii. Nu puțini ciobani, unii chiar în floarea vârstei, au murit loviți de trăznet, luați de ape, împușcați sau din cauza unui accident rutier. Durerea celor vii era îmblânzită prin puterea poeziilor populare: „Te rog, maică, înc-odată/ Cu toți frații laolaltă/ Să spuneți oilor mele/ Să-și pună ciucuri de jele”. Sat mare de oieri, Poiana Sibiului are o versiune proprie a Mioriței, dar e atât de diferită de balada culeasă de Alecu Russo în Soveja! În primul rând, cei care îi pun gând rău ciobanului sunt tot poienari, „…toți verișori/din nouă surori”. Oaia năzdrăvană îi dezvăluie ciobanului planul celorlalți, iar decizia lui e de o simplitate uluitoare: „Luă bâta la spinare/ Și fluierul la subțioară/ Și-apucă pe drum la vale”. Asta au făcut mulți poienari, atunci când condițiile de viață nu le-au mai fost favorabile: au apucat pe drum la vale. Mulți dintre ei nu și-au tăiat însă rădăcinile. Toată agoniseala de o viață au cheltuit-o pentru a ridica în sat case mari și trainice. Mulți i-au invidiat, fără să-i înțeleagă. De ce o casă atât de mare, dacă sunt tot pe drumuri și nu prea apucă să o locuiască? Explicația e simplă: casa era dovada că nu au umblat degeaba departe de sat. Spiritul concurențial, mai viu decât în alte părți, i-a îndemnat să arate proba, iar o casă ridicată din munca lângă turme sau din negoț era convingătoare pentru toată comunitatea. Pe un astfel de proprietar, nimeni nu-l mai putea suspecta că a umblat terchea-berchea prin lume.