Stâncile pe care le vedeți lângă mănăstirea Rîmeț și care apar în toate pozele și vederile cu vestitul lăcaș sunt Cheile Mănăstirii sunt un fel de poartă de intrare în Munții Trascău. Începând de acolo putem spune, fără exagerare, că începe „țara crestelor”. O țară care pare a fi la capătul pământului, dar care, în realitate, e mai aproape decât credeați. De această zonă sălbatică vă despart doar 30 și ceva de kilometri, dacă cumva vă aflați în Alba Iulia. Drum bun!
La Cheile Mănăstirii se ajunge ușor. Practic, dacă ați ajuns la mănăstirea Rîmeț, puteți spune că ați ajuns la chei. Le veți vedea de jos, de la nivelul drumului, puteți chiar să urcați pe grohotișul de la poalele stâncilor, ca să aveți panorama văii în care se află mănăstirea. Peisajul e splendid, indiferent de anotimp, iar panoramele sunt amețitoare; le puteți admira și fotografia din orice unghi. Dar cam atât; aici se oprește aventura turistică de cunoaștere a cheilor, pentru că mai departe pot merge doar cățărătorii.
Pentru ei, traseele de urcare au gradele cuprinse între 3-10. Pentru informații legate de echipament și trasee de escaladă, contactați Clubul de Ecologie și Turism Montan „Albamont” (tel. 0258 813 947). De asemenea, bine de știut este și faptul că, în anii ’80, Cheile Mănăstirii au fost terenul de desfășurare a câtorva finale ale Campionatului Mondial de Alpinism, organizat de Federația Română de Alpinism și Escaladă.
Cheile Mănăstirii, văzute de pe drumul care coboară dinspre Rîmeț
Cheile Mănăstirii, conform studiilor Academiei Române, este un uriaș ansamblu carstic. Ca şi în alte masive ai Munţilor Trascăului, aici au avut loc aşa-numitele eroziuni diferenţiale, care au dus la o carstificare intensă a culmilor calcaroase. De aici rezultă şi aspectul zimţat, ca nişte colţi şi ace, mărginite de versanţi care se continuă spre bază cu grohotiş. Oricum, înălţimile sunt impresionante pentru această zonă depresionară (la nord, Vârful Pleşii – 1.250 m şi, la sud, Vârful Prisăcii – 1.150 m), având o lungime de peste 200 m.
Rezervaţia e străbătută de Pârâul Mănăstirii, care primeşte, ca afluenţi, tot felul de pâraie temporare subterane. Toate se varsă în apele râului Geoagiu, în vale. Din loc în loc, veți vedea pâlcuri de ierburi şi arbuşti, care mai înviorează puţin înălţimile pustii de piatră. E vegetaţia specifică de stâncărie, printre care şi unele plante rare.
