Acum 50 de ani, mocănița parcurgea traseul de 100 de km, între Turda și Abrud, în șapte ore, cu 27 de opriri în 23 de halte și 4 gări. Trenul se mișca mai încet decât ceasul de la gară. Te uitai pe geam și vedeai cum, ușor-ușor, mocănița era depășită de câte un biciclist care mergea liniștit, fluierând.
La fiecare haltă, trenul scârțâia cu o melodie proprie, iar conductorul cobora agale să vadă dacă cineva voia să urce sau să coboare. Dar opririle nu erau doar pentru călători. Ba trebuia să aștepți să treacă o turmă de oi, ba să lași vaca din sat să-și termine meditația pe șine. Și nu era grabă!
Mocănița nu era doar un tren, era un fel de club de socializare ambulant. Călătoreai alături de oameni care știau să aibă răbdare. Unii scoteau mâncarea de acasă, alții sticlele de țuică și se porneau pe povești lungi, moțești.
Și astfel, după 100 de kilometri de drum întins și 7 ore în care simțeai că ai îmbătrânit cu grație, ajungeai la Abrud.
O experiență cu Mocănița era ca și cum ai merge la o întâlnire cu timpul însuși… Acolo am învǎțat cǎ uneori cea mai mare aventură este să te pierzi în încetineala dulce a timpului.
