O uşoară plimbare pe sub Vii, pe deasupra lor, cu un înflăcărat om al zilelor noastre, dornic de a restabili şi restitui Alba Iuliei, dar şi istoriei naţionale crâmpeie de adevăr, anume uitate, anume în parte marginalizate, sau în fugă tratate şi strecurate în paginile unor cărţi, tratate, declaraţii, decizii (numele lui: ec. Ioan Străjan, director administrativ al publicaţiei „Dacoromania” intrată în ”auzul” şi climatul patriotic naţional şi-n alte câteva ţări ale lumii, printre care SUA, Rusia, Ucraina, Moldova, Anglia, Italia, Ungaria, Austria, Serbia etc.), ne-a convins că, de fapt, facem turul unui Deal, sub formă de Platou, azi încărcat de raiul buruienilor şi tuleii neculeşi din toamnă printre care oile, atâtea câte sunt uneori, par flăcări, pâlcuri de scântei ronţăind un timp al nepăsării, al neglijenţei, poate pentru ca primăvara să nu se sperie şi să ocolească acele locuri încărcate – ca o manta – de intemperiile unor vremuri tulburi, prin care întrevedem mereu un mesaj al strămoşilor, îndemnul acela de a fi de partea adevărului unor incredibile întâmplări ce şi-au lăsat amprenta pe libertatea noastră şi democraţia de „tip original” bântuite şi azi de fiori, furori, capete sparte.
Gospodarii din jur, după cum mărturiseşte şi un om cu picioarele pe pământ (cu grade funcţionăreşti în societate), Gheorghe Lăncrănjan, dar şi Mircea Drăgoi, Aurel Barna, Eugen Susan, Cristian Moldovan, oameni ce retrăiesc freamătul geografic al locului, îi spun dealului „Cornul Podeiului”. Aici erau cărămidăriile Cetăţii. Dacă sapi 20-30 centimetri dai de cărămizi, de strat de nisip şi bazalt. „Pe sub acest Corn trecea drumul roman venit dinspre Partoş, zice Ion Străjan, care mărturiseşte că este în posesia unei hărţi austriece în care este trecut exact locul „spânzurării, movila sau „Cornul Podeiului” şi este marcată o spânzurătoare. De aici se vede totul ca în palme. O durere nimbată este acest podei”.
La poalele acestui Deal sunt înşiruite case şi vile, un fel de lanţ de pomi fructiferi al băştinaşilor în intăbularea cărora pământul, grădinile şi viile sunt trecute în a fi aşezate pe „Dealul Spânzurării”. lată ce spune memorandistul Rubin Patiţia despre acest loc: „Locul acela, unde s-a isprăvi acea esecuţiune (n.n. 28 februarie 1785) se află în movila apuseană deasupra vinielor (n.n.viilor) din Maieri, în preajma edifiţiului garei drumului feratu din Alba Iulia. Ungurii îi dicu „bitofadomb”. La magistratul oraşului se afla o dobă şi o cămeşă de zale de oţel, despre care se afirma că sunt unelte de-a lui Horea. Locul perzarei e foarte frumos situat, „căci formează un promontoriu în „Cornul Podeiului” şi de acolo se vede în sus şi-n jos pre şesul Mureşului la mare depărtare, loc acomodat pentru ridicarea monumentului la care ideea până acum nu s-a gândit poporul român, cu toate că Horea şi consoţii lui cu a lor jertfă de sânge, au mântuit pe plugarii români de sub sclavie. Până la anul 1784 poporul român era sclav, căci era legat de glie şi robotele nu erau sistemizate, ci domul pământului tracta cu ţeranul mai reu decât cu vitele… eu şi alţi români aveam de gând să ridicăm un monument de marmură neagră la locul perzarei, ba şi inscripţiunea de pe acel monument era comunicată (n.n. e vorba de centenarul morţii lui Horea şi Cloşca când s-a propus a se face un parastas pe locul unde au fost executaţi), fapt împiedicat de autorităţi”.
De ce ‘Dealul Spânzurării” ? Aici, prin anii 1950 şi ceva se ridicase un observator militar destul de înalt ce comunica, după spusele şoferului Petru Oana, un om la aproape 80 de ani, cuS. Răspunsul tot de la el vine: „Apăi domnule dragă, aici or fost spânzuraţi fără a se putea apăra Horea şi Cloşca, pentru că locul acesta chiar din marginea de sus a „Porţelanului” se vede hăt de departe, chiar din Munţii Făgăraşului”, abrobă un alt albaiulian, Alexandru Javla, lăcătuş mecanic, la 60 şi ceva de ani, care a copilărit şi s-a jucat pe pământurile acelea, care i s-au lipit de văz şi auz. Tot el afirmă: „Aici, pe locul acesta, am arat de zeci de ori cu tractorul şi de fiecare dată plugul a scos la iveală fel de fel de oseminte, bucăţi de sicrie, îmbrăcăminte. Odată, exact pe şaua aceea unde sunt pâlcurile acelea de buruieni, am descoperit o bucată de piatră funerară pe care a trebuit s-o împing cu lama plugului la vale, fără să ştiu ce valoare are, dincolo de căpiţele acelea de fân putrezit. Şi dumnealui, Petru, o păţit la fel cu tractorul. Aici era un cimitir vechi probabil pentru morţii săraci din partea de jos a oraşului, că şi în jurul Tăuşorului or fost case sărăcăcioase. Cu timpul, tot arând, multe dintre ele s-o prăpădit, că nimeni nu le-a avut grija. Acum, tuleii pe care-i vedeţi şi buruienile acoperă nepermis un loc atât de important din punct de vedere istoric. Sub noi, la 20 centimetri, moartea se mai ceartă încă cu viaţa”. Petru Oana completează: „Moartea s-a întins dincolo de gardurile vechi pe pământul arabil şi a dat de vile construite după 1990 fără nici un Dumnezeu. Şi numa bine că moartea li s-a oprit la fereşti. Cine, păcatele mele, i-o pus să fie atât de lacomi. Din partea aceasta unde a fost tribuna pe care l-au dărăbuit pe Horea şi Cloşca moartea s-a mutat mai spre Cimitirul Eroilor cu toată claia asta de buruieni parcă trăsnite aicea pe un pământ arabil lăsat în paragină. Pe movilă se văd încă scânduri, fragmente de sicrie. Lângă gardul acela vechi se află o piatră mare care nu-i altceva decât acoperişul unui mormânt. Eu v-o arăt, dacă vreţi”.
Şi-am vrut. „Pe Coasta Cornului” am desenat cândva harta mare a ţării, în trei culori, zice Lăncranjan, dar ea s-a pierdut sub trecerea oilor pe aici”. Întrebarea ar fi – „Ce putem face ?”. Vom pune la dispoziţia unor oameni uneltele necesare pentru a curăţa tot „Cornul Podeiului”, adică movila aceasta, să se niveleze toate buruienile şi muşuroaiele scoase de cârtiţe şi să pună o cruce de lemn cu următoarele însemne: „Aici e locul în care au fost măcelărite de roată trupurile lui Horea şi Cloşca în 1785″, urmând să reînnodăm eforturile comune cu primăria şi alte instituţii pentru a ridica aici un monument adevărat al Revoluţiei de la 1784-1785, care să onoreze poporul român, jertfele lui seculare, pentru că noul adevăr despre locul spânzurării să prindă contur”.
Era zi senină. Spre amurg, se vedeau toate localităţile din jur. Închisesem ochii, parcă întreg freamătul istoriei se agăţa de cuvinte, şi ele martore ale supliciului din acel 28 februarie 1785, şi eram parcă glasul mulţimii adunată sub ameninţări de gloanţe să ia aminte, să se îngrozească, să nu mai îndrăznească să se ridice împotriva imperiului, şi parcă totul se adunase ca un buchet de flori lângă tâmpla martirilor şi a preotului Nicolae Raţiu ce le-a dat ultima împărtăşanie. Imaginea mi se dublase mereu pentru că se suprapunea bucuriei de a vedea cândva un monument adevărat, la marginea unui alt câmp, pentru recunoaşterea jertfei marilor înaintaşi. Sunt bucuros că se păstrează astăzi acest „Deal al Spânzurării” convins că istorici şi cercetători trebuie să se pună de acord şi să facă îndreptările necesare pentru ca locul jertfei să se vadă cât mai de departe, ca o unică respiraţie istorică şi sentimentală. Să se ştie că aici e Dealul Supliciului…
Dar să reamintim câteva date despre răscoală şi capii ei de la 1784-1785, prin spusele dr. Anghel Gheorghe, doctor în istorie, cercetător, autor a mai multor lucrări în domeniu care reaminteşte pâlcului de elevi şi dascăli ce îmbrăţişează crucea de lemn ce veghează până departe peste Valea Sebeşului, Munţii Apuseni precum o arcadă a iubirii de moşie, că:
„Răscoala a cuprins cinci comitate (judeţe de azi), dar cele mai multe sate au fost antrenate în răscoală in judeţele Alba şi Hunedoara. În judeţul Alba răsculaţii care s-au opus au fost cei de pe Valea Mureşului până la Vurpăr şi Pâclişa, iar pe Valea Ampoiului doar la Ampoiţa, Ighiel, Ţelna, Craiva şi Tibru, dar şi în satele de peste Mureş – Hăpria, Ghirbom sau Drâmbar. Asta şi pentru că Horia şi Cloşca au fost de mai multe ori la Alba Iulia în drumul lor cu jalbele satelor din Apuseni spre sediul comitatului din Aiud şi a guvernului la Sibiu. Horea şi Cloşca au fost prinşi prin trădare la 27 decembrie 1785, iar în dimineaţa de 2 ianuarie au fost arătaţi populaţiei din Alba Iulia, fiind închişi în cetate, în celule separate, la porţile a III-a şi a IV-a, fiind păziţi atât înăuntru cât şi în exteriorul celulelor de către o gardă formată din patru soldaţi. Ordinul împăratului prevedea ca nici o autoritate din Transilvania să nu fie lăsată să participe la comisia de anchetă sau să ia legătura cu capii răscoalei. Crişan a fost prins la 30 ianuarie şi întemniţat în vechiul corp de gardă, o clădire azi dispărută. Confirmându-se ordinul împăratului, contele Iankovich l-a pus in practică şi la 5 februarie 1785 Horea, Cloşca şi Crişan au fost transportaţi în lanţuri, în care speciale pe malul stâng şi drept al Mureşului de la Alba Iulia la Deva şi înapoi timp de două săptămâni pentru a fi arătaţi poporului sub paza unui detaşament de 40 de husari si 30 de infanterişti conduşi de 8 ofiţeri. Ancheta a început la 26 ianuarie şi a continuat cu întreruperi până la 24 februarie 1785. Pentru a proba faptele pentru care au fost încriminaţi Horea, Cloşca şi Crişan, comisia a adus şi închis la Alba Iulia 26 de martori împreună cu alţi 400 de iobagi bănuiţi că au participat la răscoală. În timpul detenţiei la Alba Iulia, deşi comisia imperială a instituit o totală interdicţie de a fi vizitaţi, s-au făcut excepţii pentru preotul ortodox Nicolae Raţiu din Maierii Bălgradului (Alba Iulia), cel care le-a întocmit testamentele lui Horea şi Cloşca, şi pentru studentul pictor Sigismund Coreh din Aiud, cel care ne-a lăsat cele mai realiste portrete ale căpitanilor răscoalei. Interogatoriul s-a desfăşurat în localul Judecătoriei de Ocol din cetate. Horea a fost interogat în şapte şedinţe punându-i-se 118 întrebări. El a declarat că se numeşte Ursu Nicola din Râu Mare, iobag, de 54 de ani. Cloşca a fost anchetat tot în şapte şedinţe răspunzând la 134 întrebări. A declarat că se numeşte Oargă Cloşca, iobag din Cărpeniş, de 37 de ani. Crişan a fost anchetat în două şedinţe şi a răspuns la 47 de întrebări A declarat că se numeşte Giurgiu Marcu, zis Crişan, iobag în vârstă de 52 de ani. Crişan şi-a pus capăt zilelor la 13 februarie 1785. Horea şi Cloşca au fost condamnaţi la pedeapsa capitală, sentinţa fiind dată pe 26 februarie 1785. O descriere amănunţită a execuţiei se afla în scrisoarea lui Iosif Gabri, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, trimisă unui prieten al său la Roma, la 2 martie 1785: „După cum prevedea sentinţa întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie, pe la ceasurile nouă şi jumătate, Horea şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schismatic (ortodox). Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulţimea care a fost de fată. Ei au fost însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana în ţinută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestraşi orăşeni şi de haiduci. Batalionul pedestraşilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreţii s-au aşezat la cele două aripi, (…) Cloşca a primit cel puţin douăzeci de lovituri până şi-a dat sufletul. În timp ce Cloşca era frânt cu roata, Horea era legat şi ţinut în picioare de doi ucenici ai călăului ca să vadă ce moarte cumplită şi prin ce chinuri groaznice trebuia să moară. După ce s-a terminat execuţia lui Cloşca şi au dat leşul la o parte, pe Horea l-au urcat, apoi în patul său şi l-au legat, în vaiete, au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri din porunca domnului Eckhard, au început să-i lovească pieptul şi astfel după opt, nouă lovituri a murit. N-am mai voit să văd şi despicarea lor în bucăţi, mi-am întors capul şi am venit în cetate…” Trebuie să precizez că Horea şi Cloşca a fost însoţit la locul execuţiei de preotul Nicolae Raţiu, care le-a dat ultima binecuvântare. N-a rezistat psihic să asiste la această barbară execuţie, a leşinat şi a fost transportat acasă cu o căruţă”.
– Unde a fost exact locul execuţiei ?
„Bună întrebare! Sunt multe documente despre cetate, dar despre locul execuţiei nu sunt aşa multe. Toate sursele documentare indică locul de execuţie pe Dealul Furcilor din Alba Iulia, o terasă înaltă, situată în partea de sud a oraşului. Terasa fiind foarte mare, de circa 1,5 km. pătraţi, locul de execuţie nu a putut fi precis localizat decât în urma studierii hărţilor întocmite de autorităţile militare austriece în secolul XVIII-lea. Într-o primă harta a oraşului, cetăţii şi împrejurimilor, datată între 1752 şi 1766, apare în colţul sud-estic al terasei amintite semnul unei spânzurători, locul nefiind inscripţionat. În cea de-a doua hartă din 1771, locul de execuţie este marcat in acelaşi colţ de sud-est şi inscripţionat în limba germană „Galgen Berg” adică „Dealul Furcilor”. Locul precis se află chiar la marginea terasei, pe o mică înălţime din apropierea vechiului drum principal ce lega oraşul Alba Iulia de podul de peste Mureş din cartierul Partoş, la intrarea în oraş dinspre Sebeş. În cărţile funciare ale oraşului întocmite in secolul al XIX-lea se numea „La spânzurătoare”. Micul monument ridicat în 1959 pentru cinstirea memoriei lui Horea, Cloşca şi Crişan a fost amplasat în partea de nord a terasei „Dealul Furcilor” şi nu pe locul adevărat, deoarece acesta nu era cunoscut atunci. Cu siguranţă, mulţi oameni din Alba Iulia, în special intelectuali ştiau, din tradiţia păstrată de nouă generaţii, locul exact unde s-a desfăşurat execuţia şi Rubin Patittia a precizat acest loc – „Cornul Pedelului”. Ulterior, acest lucru s-a uitat, astfel încât monumentul a fost amplasat în cealaltă parte a Podeiului, pe Dealul Furcilor, mai aproape de şoseaua principală”.
– Cum putem răzbuna adevărul marginalizat ?
– Prin anii 1960 am condus prin Cetate pe ambasadorul Spaniei la Bucureşti. Cunoştea multe date istorice despre Alba Iulia, dar mi-a declarat că sunt puţine monumente care să probeze prezenţa românilor la Alba Iulia. Pe atunci monumente erau doar obeliscul Horea, Cloşca şi Crişan şi Catedrala Reîntregirii. De atunci s-au ridicat multe monumente care atestă istoria românilor la Alba Iulia printre care
– Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, în 1968, busturile din jurul Sălii Unirii, statuile lui Maniu şi Brătianu, bustul lui Avram Iancu, busturile de pe Aleea Scriitorilor. Cred că, în continuare ar trebui ridicate şi alte monumente printre care şi o lucrare arhitectonică de mare amploare pe Dealul Furcilor, în memoria celor trei martiri – Horea, Cloşca şi Crişan, adică aici pe „Cornul Podeiului”.
„Aşadar e nevoie de o recapitulare: Monumentul de azi de la Dealul Furcilor înghesuit de praf şi vile ultramoderne, cu piscine, semnale de alrmă, câini pregătiţi pentru atac, a fost pus „în grabă”, „pe fugă” într-un anume context necesar de altfel. Aici, societăţi de istorie, licee, colegii, aniversări, vizite, turism şi-au dat mâna, şi-o mai dau încă, ce-i drept destul de rar, pentru că dincolo de adunările amintite din 27 februarie ale fiecărui an istoria se „îmburuieneşte” de-o lungă tăcere, iar rezervaţia arheologică din preajmă se umple de construcţii cu şi fără aprobări sau „descărcări de sarcină”. Dincolo de el, la „Cornul Podeiului” adevărata platformă a spânzurării, zecile de cruci, gropi comune, cortegiu de lacrimă şi umilinţă, dimensiunile zidirii unui imperiu demn de ţinut cu capul „în otravă de şarpe”, îşi aşteaptă „mântuirea” în alb şi negru. Aici trebuie să se înalţe falnic ca un brad un Monument care să întruchipeze metaforic toată asuprirea, dar şi curajul, neînduplecarea, jertfa, speranţa transilvănenilor trecuţi prin cea mai cumplită lecţie a cruzimii imperiale, dar care, dincolo de sfâşierea trupurilor vii, de gloanţe şi spânzurători n-a putut estompa, opri lupta pentru dreptatea socială şi naţională, rămânând doar un instrument al aplicării unor legi. Pentru acest monument trebuie să revenim, să colaborăm cu oficialităţile locale şi naţionale, să conştientizăm poporul român că Transilvania merită o asemenea replică monumentală, spre care să se facă trasee de acces din toate punctele cardinale. Vom cere, de nevoie, un leu de la români să putem începe bătălia pentru îndreptarea unor momente istorice la Alba Iulia.
Din Apuseni, Albac şi Horea, Scărişoara şi Gârda, Arieşeni şi Avram Iancu, Vadu Moţilor şi Neagra, Sohodol şi Ciuruleasa, toată Valea Arieşului Mic, Mare, moţii ne trimit vorbă că sunt cu noi,. Adică pentru a îndreptăţi un loc anume al jertfei, un monument care să se vadă deopotrivă peste munţi, în Muntenia şi Moldova, dar şi în dosarele cruzimii de la Budapesta, Viena, etc.
Fruntea sus, albaiulieni!
Fiţi oameni ai faptelor măreţe, demne de înaintaşi
Publicaţia „DACOROMANIA” vă ţine lumină, vă ţine pumnii.
