La o aruncătură de băț de stațiunea Borșa (iar când citești asta, în minte ți se aciuează sigur Vârful Rodnei din apropiere și momentele de strădanie infantilă când încercai să-i memorezi înălțimea), apele pe care zăpada și ploile le adună cu sârguință într-un circ glaciar, se răsfrâng cu tot elanul peste Podul Cailor. Ce reușește să facă apa în vâltoarea ei? Reușește să dea naștere celei mai mari cascade de pe întinsul României care, privită de jos către înaltul celor 90 de metri ai săi, îți pare ca și cum cerul s-a deschis și aruncă de acolo șuvoaie argintii peste Pâmântul fără de-apărare.
Iar zgomotul apei ce cade în trepte aduce cu el o liniște cerebrală. Ca și cum gândurile nu s-ar mai auzi pentru că tu nu ai mai fi deloc capabil să le legi firul și numai apa și-ar mai putea croi loc printre cotloanele minții.
Arzi de nerăbdare și parc-ai vrea să te teleportezi degrabă într-acolo? Ei bine, chiar dacă ai zbughit-o deja în mașină și te îndrepți spre stațiunea Borșa, află că de-acolo poți, fie să iei telecabina, fie, dacă bocancii promit să mai țină de-o urcare pe munte și pelerina de ploaie nu te-a dezamăgit niciodată, să te încumeți la o drumeție de o oră jumate care să te înalțe vreo 200 metri. Și știi cum o să-ți pară drumul până acolo? Ca și cum imnuri folclorice românești ți-ar cânta simpatice la ureche, iar munții românești, așa cum numai ei știu să o facă, ți-ar înrobi simțurile.
