Ceea ce am ales ca titlu face parte din textul primit de la un cititor de-al nostru din Spania. Da, iată că totuși ne-am gândit și la un fel de rubrică de genul ”Rânduri de la cititorii noștri” (denumirea având prea puțină importanță). De fapt, ideea e mai veche, am mai primit texte de la unii cititori, însă am ezitat un pic… poate un pic mai mult, din varii motive profesional-obiective. Dar până la urmă am luat o decizie și, pentru început, puteți citi acum rândurile pe care le-am primit de la Delia Iancu din Spania. (Peter-Vasile CZOMPA)
Simple vorbe despre oameni și animale
Să scriu sau să nu scriu, să-i plictisesc puțin cu câteva dintre gândurile mele pe cei care au rămas fideli tradiționalului ”citit”? – asta a fost inițial o mică dilemă, aș zice, însă glumind, în stil oarecum hamletian, o așa-zisă dilemă pe care totuși am depășit-o, așa că, iată, am scris. Îmi asum, prin urmare, riscul de a fi criticată public.
Toate începuturile mi-au fost grele, multe m-au speriat, nu sunt tocmai o curajoasă, dar nici nu fug de provocările pe care, nu știu cine, le tot pune în calea mea. Așa se face că am urmat sfatul unui prieten drag, care într-o zi, din întâmplare sau inspirație, pur și simplu mi-a propus să “împărțesc”cu voi puțin din sentimentele mele relativ la acele ființe care nu cuvântă, indiferent care sunt numele lor. Da, într-adevăr, la animale mă refer.
Nu știu sigur cum a început totul, așa cum nimeni nu cred că știe de ce s-a îndrăgostit pentru prima oară; sau a doua sau a treia oară. Ceea ce știu, însă, cu certitudine, este că dragostea mea pentru animale nu se va termina decât odată cu mine și că niciodată nu voi zice: ce proastă alegere am făcut. Asta, niciodată!
Cred că totuși a existat un fel de început, că nimic nu a fost întâmplător și că Dumnezeu i-a creat pe Elena Farago (Gândăcelul) și pe Brătescu-Voinești (Puiul), i-a pus în biblioteca mea și, pe nesimțite, s-au transformat în icoane pentru mine, au dat un sens, un nou sens mult mai uman destinului meu. Și pentru asta, mai cred în EL.
Nu am să dau lecții nimănui, mie nimeni nu mi-a dat; nu am să ”oblig” pe nimeni să vadă viața așa cum eu o văd, departe de mine o astfel de intenție. Îi rog doar să-și lase copiii să se apropie cât mai mult posibil de animale, de insecte… de orice fel de necuvântătoare; să le privească atent, să le studieze și să le înțeleagă comportamentul, să se joace cu ele atât cât se poate și probabil atunci, abia atunci vor ști, vor înțelege mult mai bine ce înseamnă bunătatea și fericirea și vom putea spera în salvarea acestei umanități (încă) inumane. Nimic nu se compară cu sentimentul pe care ți-l poate da privirea umedă a unui mielușel când îl mângâi pe creștet, a unui cățel pe care l-ai eliberat din lanț sau căruia i-ai vindecat rana, au atâta recunoștință în ochișori încât e imposibil de exprimat in cuvinte. Animalele sunt expresia purității, a nevinovăției și gingășiei, cred că au fost create tocmai pentru ca noi, oamenii, să devenim mai “umani”; animalele sunt într-un fel contrariul nostru, ele reprezintă răspunsul inclusiv la întrebarea: de ce există răul în lume? Poate ca să ne dăm noi seama de tot ceea ce e cu adevărat bun, iar pentru a ne da seama trebuie să deschidem larg ochii. Și inima…
Și pentru că niciodată nu mi-au plăcut scrisorile prea lungi și nici disertațiile fără sfârșit, am să vă las. Să vă continuați viața în tihnă și cu bunătate, sperând însă că vă veți gândi bine și că veți da copiilor să citească povești frumoase, inclusiv cu și despre oameni și animale, povești pentru vârsta lor frumoasă, povești minunate care-i vor face OAMENI! NIMIC MAI MULT!
Iar pentru voi, cei care deja iubiți animalele, o enormă rugăminte: nu închideți ochii atunci când vedeți animale chinuite, când vedeți atrocități, nu treceți pe trotuarul celălalt continuându-vă impasibili drumul, opriți-vă! Și faceți un bine cât de mic pentru orice animal! Și încercați să deschideți o minte, o inimă, un suflet, și atunci vom mai avea o speranță!
Delia IANCU – din Motril (Spania)
