N-am rezistat! Mi-am cumpărat cel mai bun ulei de măsline din lume! Auzisem eu că prin Spania, pe la Cordoba, există un ulei care de nouă ani la rând, a fost declarat cel mai bun ulei de măsline din lume! Și, nici una, nici două, am comandat o sticlă.
Vine coletul. Îl deschid cu mare grijă. Sticlă verde, lucitoare. Etichetă cu litere aurii: Bio, presat la rece în primele patru ore, aciditate 0,14% . Aroma? Anghinare, frunze de măslin, iarbă verde, piper verde…
– „Ce-ai acolo, măi?” — apare tanti Marioara, cu șorțul pătat și mâinile-n șold.
– „Ulei de măsline din Spania.”
– „Ulei?! Da’ ăla de floarea-soarelui ce are? Că și ăla unge tigaia!”
– „Tanti Marioara, ăsta nu-i de prăjit cartofii! Ăsta-i Rincon de la Subbética, cel mai bun din lume!” zic eu, chinuindu-mă cu spaniola, să creadă că-s om citit.
Auzind „cel mai bun din lume”, Marioara face ochii mari și mai cheamă două vecine de pe uliță.
– „Veniți repede, că a cumpărat Iosif ulei de la capătul pământului!”
– „O fi bun, da’ scump?” întreabă alta, trăgând cu ochiul la sticlă .
– „Apăi… cât jumătate dintr-un porc de Crăciun!”
– „Doamne ferește!” se închină baba și își face cruce.
– „Ia desfă, să vedem și noi!” — poruncește una, de parcă ar fi procurorul satului.
Deschid sticla. Marioara oftează adânc:
– „Doamne, parcă-i pălinca lui moș Vasile de la nuntă!”
– „Ǎsta e aur lichid! Presat la rece din soiul Hojiblanca…”
– „Hoj… ce?”
– „Hojiblanca, mătușico! Nu-i măslină de borcan, e măslină din aia renumită!”
– „No, dacă-i așa, pune pe pâine, să vedem și noi minunea!”
Pun pe farfurioară câțiva stropi, tai pâine și gustăm. Ei, fraților, cum mi-a atins limba, parcă m-a lovit un vânt cald din Andaluzia: livezi nesfârșite, soare auriu și spanioli cântând la chitară.
Femeile? Mai sceptice.
– „Bun e, nu zic nu, da’ ciorba tot cu ulei de floarea-soarelui o fac eu…”
– „Și eu, că ăsta-i păcat să-l fierbi!”
– „Ăsta nu-i de mâncat zilnic, mătușă. Îl țin pentru sărbători mari…”
Și uite-așa, am pus sticla la loc de cinste în cămară, între murături și cutia cu ceai de tei. Și de câte ori deschid ușa, o privesc ca pe icoana sfântă a gurmanzilor, știind că acolo, printre borcane, bate o inimă mică, verde, din Cordoba.
