Astăzi, în grădina mea s-a scris o pagină de istorie! Ce s-a întâmplat acolo nu a fost simplu grădinărit, a fost o epopee! Un duel între mine și… marea bestie verde!… Totul, dupǎ două săptămâni de ploi. Dar nu orice ploi. Ploi biblice! Iarba a crescut. Și nu oricum. A crescut în sus, în lateral, probabil și în jos. Parcă voia să-mi cucerească casa. Nu mai era grădină, era o junglă în miniatură!
Am ieșit din casă înarmat cu cositoarea electrică, am pornit motorul și am intrat în acțiune. Firele de iarbă se legănau provocator. Unele păreau că râd. Primele ture au fost ca dansul pinguinului beat: înainte, înapoi, din nou înainte. La un moment dat, cred că am trecut de patru ori peste același petic și tot părea că n-am făcut nimic. Iarba se ridica la loc, mândră.
După o oră, eram fleșcăit. După două, eram aproape filosof. Mă întrebam dacă nu cumva iarba are conștiință. Dacă nu cumva complotează cu ploile. Dacă n-ar trebui, totuși, să sun la Primărie și să declar grădina rezervație naturală?!… Dar am continuat. Am luptat. Am perseverat. Și, într-un final glorios… s-a făcut lumină. Literalmente! Gazonul strălucea în soare, ca-n reclamele alea mincinoase de la fertilizatori. Eu? Arătam ca un soldat rătăcit prin Vietnamul horticulturii: plin de noroi, fără speranță, fără o cizmǎ…
Și am decis: dacă mai vine vreo serie de ploi, mă dau bătut. Nu mai tund nimic. Îmi pun pietre decorative, în stil zen. Măcar ele nu mai cresc. Sper!
