Nu știu cum e la alții, dar pe mine, la poarta casei, mǎ întâmpină florile în ghivece de gală, aşezate pe un covor din pietre de marmură.
Chiparosul de lămâie își desface crenguțele cu un gest larg, aproape uman și mă cuprinde într-o îmbrățișare parfumată, una fără trup, dar cu o atingere mai reală decât orice mânǎ. Îmi rostește numele, blând, doar pentru mine: „Bine ai venit acasă, Iosif.” Nu-l aud cu urechile, ci cu pielea, cu sufletul.
Salba japoneză zâmbește în razele soarelui, fără modestie. Photinia, mereu rumenă în obraji, râde cu frunze lucioase. Ienuparul, un haiduc al grădinii, mă privește cu demnitate, păzindu-și misterul. Clopoțelul purpuriu se clintește ușor și-mi șoptește: „Te-am simțit…” E un limbaj secret, vegetal, dar plin de înțelesuri.
Deasupra tuturor, Zeița Flora, stăpâna grădinii, își privește fiicele și, prin ele, îmi zâmbește. Nu spune nimic. Nu e nevoie.
Dar ceea ce mă impresionează cel mai tare e momentul plecării. Florile nu rămân indiferente. Chiparosul își strânge brațele cu o tristețe blândă, iar frunzele celorlalte plante se apleacă într-o plecăciune fină. E un rămas-bun fără vorbe… Simt cum toate tulpinile încearcă, în felul lor vegetal, să oprească timpul. Ca și cum ar spune într-un cor vegetal și sfâșietor de frumos: „Rămâi puțin…”
Și, uneori, rămân. Nu ca să spun ceva. Ci ca să aud. Ca să simt. Ca să le răspund.
