Se întâlneşte destul de des expresia: a-şi face iluzii, cu sensul de a nădăjdui, a spera lucruri irealizabile sau: a-şi pierde iluziile, cu sensul de-a rămâne dezamăgit. Aceste expresii sunt total contrare realităţii, existenţei efective, faptului concret, real, adevărului şi veridicului.
Din dorinţa omului de-a transcende înspre altceva, înspre ideal, omul depăşeşte sfera realului, încercând alte experienţe la nivelul mentalului. Realitatea, pe care noi ne-o construim este formată din preocupările cotidiene, dar poate fi şi o sursă a aspiraţiilor noastre, a perspectivei pe care ne-o proiectăm în imaginar. Realitatea, dincolo de duritatea vieţii, uneori, este refulată într-un alt plan, cel al fictivului, acolo deţinând capacitatea de-a fi modelată după libertatea dorinţei. Formele de manifestare ale omenescului sunt identificate în funcţie de transpunerea lor în fapt, fiind concretizate prin materializarea acestora.
Totalizarea acţiunilor noastre alcătuiesc, de fapt, realitatea pe care, cu bună ştiinţă, o emanăm, trăind-o. ,,A fi realist’’ poate fi echivalent cu ideea de conştientizare cât mai obiectivă a întâmplărilor la care participăm sau a evenimentelor ce ne înconjoară. Ca autori ai acţiunii mai poate exista obiectivitate? Sau aceasta este absorbită de perceperea personalizată asupra faptului în sine? Criteriile, aprecierile individului pot fi alterate de subiectivism? Fiinţa umană deţine capacitatea de-a fi cât mai neimplicată afectiv în contextul unei acţiuni reale? Sau aceasta, în structura sa, conţine tentaţia de-a se autoaprecia, de-a se autoapăra, de-a aduce argumente chiar şi ireale pentru ,, a demonstra’’realitatea. Nu este deja o deformare a realului prin încercarea de-a-l acoperi cu irealul? Nemulţumirea de sine, atingerea unui interes mascat pot fi cauze ale deformării realului. Graniţa dintre real şi ireal este evidentă, atunci când se priveşte în esenţă cu obiectivitate. Ne apropiem de realitate sau ne pliem pe aceasta prin interes, prin studiu şi prin profunzime.
Iluzia nu ţine neapărat de deformarea realului în prezent, ci mai degrabă de proiectarea irealului într-un plan al visării ca o chemare spre altceva sau ca o răbufnire a neputinţei existenţiale. Cu toate că realizează neputinţa acestor iluzii, oamenii au nevoie, uneori, de evadare din real în ireal, ca o compensare a neîmplinirilor concrete. Tot ceea ce este cu neputinţă în realitate, este atât de realizabil prin iluzie. Nevoia de trăire în imaginar vine, probabil, din dorinţa omului de-a construi un destin în libertate. Dincolo de rigorile şi constrângerile lumii înconjurătoare, vieţii în care ne învârtim şi în care individului îi este ,,sugrumată’’libertatea de-a gândi şi acţiona, există un univers eliberat din captivitatea realului, acela fiind redat de iluzie. Refugiul în planul construit de iluzii poate avea un scop benefic pentru unii, în timp ce pentru alţii poate deveni o piedică în calea trăirii realului. Stăpânirea limitei dintre cele două noţiuni : realitate şi iluzie
depinde de arta de-a şti să trăieşti, iar a-ţi coordona cu măiestrie iluziile provine din acea descoperire a limitei dintre real şi iluzoriu, dintre concret şi abstract, dintre realitate şi visare.
Mirela ONIGA
