EDITORIAL – Mirela ONIGA
Frica-,,stare de adâncă neliniște, provocată de un pericol real sau imaginar, lipsă de curaj, teamă, înfrigurare.”(DEX) De ce ne este frică?
Sentimentul de frică invadează ființa umană îmbrăcând mai multe forme: frica individuală sau frică colectivă. Cea individuală se raportează la ființa umană în sine, iar cea colectivă la o grupare, la o masă de oameni îngroziți.
Oamenilor le este frică pentru gândurile lor, pentru trăirile lor, pentru deciziile și consecințele acestora. Există frica de-a alege, frica de-a iubi, frica de moarte, dar și frica de-a trăi. Frica exagerată blochează gândirea, afectează trăirea, devenind chinuitoare. Speranța poate fi amputată de frică, optimismul și vitalitatea sub stăpânirea fricii se transformă în lipsă de voință,
în pesimism. Frica e o problemă complexă interioară, cu profunzimi nebănuite, subtile, pornind de la perceperea sentimentului, conștientizarea acestuia până la forma de manifestare a fricii în toate acțiunile întreprinse. Din frică se naște timorarea spiritului uman răsfrânt în comportament, fel de-a fi, atât în relația cu sine, cât și cu cei din jur. Frica pornește și de la neîncrederea în propriile forțe și capacități, dar și de la lipsa de încredere în ceilalți, de aceea există frica de insucces. Frica este opusul curajului, dar este și în relație cu acesta. Dacă n-am simți frica, n-am cunoaște curajul. Curajul oamenilor se clădește pe frica acestora. O altă formă a fricii provine din dependența față de o persoană, cu alte cuvinte: ,,Mi-e frică de tine, pentru că am nevoie de tine.” Este un sentiment temporar născut din interesul
momentului sau al situației. Pe plan spiritual, frica poate îngheța
sentimentele, poate anihila emoția și spulbera starea. Există etape ale acestei stări, pornind de la faza incipientă a trăirii sentimentului până la paroxism, stare maximă de percepere a fiorului fricii. O altă formă a acestei stări este frica de singurătate, frica de-a nu pierde o persoană dragă, frica de-a nu fi părăsit, frica ivirii unor posibile dificultăți, toate concretizându-se în realitate, deși unele stări pornesc din ficțiune. Cea mai crudă formă este frica de moarte. Deși omul se naște singur, trăiește singur și moare în singurătate, frica de moarte este de neînlăturat. Puțini sunt cei care conștienizează faptul că moartea este inevitabilă, că împăcarea cu sine și acceptarea condiției umane poate fi calea spre eliberarea fricii. Acest sentiment generează complexe de inferioritate, care se manifestă în felul cum vorbești, felul cum gândești sau te comporți. A-ți fi frică de moarte înseamnă a da importanță morții în fiecare clipă. Sondarea zonelor interioare, căutarea în sine, autocunoașterea pot vindeca prin eliminarea fricii, spiritul. Prin uciderea fricii, aceasta se poate transforma în curaj, reușind astfel trăirea neconstrânsă a fiecărei clipe.
