Cel mai mare număr de spectatori la un concert din România l-au adunat Michael Jackson şi Madonna (câte 70.000). Mult sub recordul de 100.000 de oameni, câţi s-au adunat în 1 Decembrie 1918, pe Câmpul lui Horea (azi, Câmpia Libertăţii) de la Alba Iulia. Nu se dădeau gratis cârnaţi, fasole cu ciolan, vouchere sau premii prin tragere la sorţi şi nu concerta niciuna dintre vedetele vremii. Cântau însă cei adunaţi acolo. Cântau cu patimă două mari şlagăre ale românimii: „Deşteaptă-te, române” şi „Pe-al nostru steag e scris unire”. 100.000 de oameni vroiau să vadă cu ochii lor cum se pune „piatra fundamentală a fericirii neamului românesc” – după cum s-a exprimat Gheorghe Pop de Băseşti, în deschiderea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia (1228 de delegaţi de drept sau aleşi).
Să-l vadă şi să-l audă pe Vasile Goldiş citind „hotărârea de unire”: „Adunarea naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 Noiemvrie (1 Decemvrie) 1918 decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Să afle din gura lui Gheorghe Pop de Băseşti că „Adunarea naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungurene a primit rezoluţiunea prezentată de Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestor provincii româneşti cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”.
Mă rog, alte vremuri, alte vedete. Autentice.
Scurt remember. 2 decembrie: Gheorghe Pop de Băseşti e ales preşedinte al Marelui Sfat Naţional, iar Iuliu Maniu preşedinte al Comitetului Dirigent (guvernul provizoriu din care făcea parte şi Vasile Lucaciu) ● 13 decembrie, ora 5.30: Delegaţia Consiliului Dirigent soseşte în Gara de Nord, fiind întâmpinată de tot guvernul ● 14 decembrie: Delegaţia e primită de regele Ferdinand ● 24 decembrie: Regele Ferdinand emite decretul de unire a Transilvaniei cu România ● 10 ianuarie 1920: Camera şi Senatul ratifică marea unire.
În 1919, saşii, evreii şi şvabii recunosc unirea. Iar radicalul om politic maghiar, Jaszi Oszkar, îndeamnă populaţia maghiară „să se încadreze în noul stat din toate punctele de vedere”. Un apel care ar trebui reluat astăzi, când ceea ce au adunat românii la 1918 se vrea a fi împărţit în riscante regiuni de către un guvern care are la vârf un român (premierul Emil Boc) şi doi etnici maghiari (viceprim-ministrul Markó Béla şi secretarul general al guvernului, probabil Dezsi Attila, prefectul de Hunedoara).
La 10 august 1919 şvabii, îşi exprimă dorinţa ca Banatul să fie alipit României. Tot atunci, la Timişoara se adună 40.000 de bănăţeni care nu au putut participa la Alba Iulia. Nu pentru Phoenix sau muzică bănăţeană, ci pentru a ratifica, entuziaşti, decizia de unire.
Rememorând vremurile marii uniri, nu poţi să nu constaţi câteva lucruri evidente: că masele (societatea civilă, cum s-ar spune azi) nu erau deloc amorţite; în loc să se plângă pe la colţuri, se implicau. Erau active şi fiindcă le mobilizau elitele româneşti, care erau cu adevărat elite şi se implicau. Iar politicienii aveau clasă şi urmăreau interesul naţional. Şi peste toate, era foarte puternică mândria de a fi român! La fel ca dragostea pentru simbolurile naţionale. „Podoaba cea mai de preţ era pădurea de steaguri ce fâlfâiau la fereastră” – scria „Sfatul” din Sighet, în decembrie 1918. O dragoste respectuoasă, căci românii nu au pus niciodată drapelul naţional pe costume de baie, cum fac americanii. Eventual îl pun la porţi de Ziua Naţională, cum se întâmplă mai ales în Ardeal. Dar şi la românii din diaspora, pentru care drapelul înseamnă mai mult decât biscuiţii „Eugenia”, ciocolata cu rom şi apa minerală Borsec. Şi care se bucură de 1 Decembrie, chiar dacă nu au zi liberă.
Sunt sentimente şi bucurii pe care trebuie să le readucem la intensitatea de atunci. Şi să nu mai tratăm Ziua Naţională doar ca pe o zi liberă, ci să ne bucurăm de ea. O zi de bucurie, după care să ne întoarcem la treburile curente. O zi de bucurie, după care să avem iar curajul să gândim, să acţionăm, să fim atenţi cu destinul ţării, cu cei pe mâna cărora l-am dat. Să nu-i dezamăgim pe cei care au făcut România Mare, să fim „un popor mare, înaintea căruia să fie deschise toate căile ce duc spre progres şi fericire” – cum scria presa vremii. O fi sunând a slogan, dar conţine mult adevăr: chiar depinde de noi.
E 1 Decembrie. „Fii tare, neam românesc, în credinţa ta […] Amin şi Doamne ajută” (aşa se încheia convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, publicată în „Telegraful român”, ediţia din 20 noiembrie 1918). La mulţi ani!
E 1 Decembrie. Deşteaptă-te, române!
Ananei Gagniuc
P.S. Gheorghe Pop de Băseşti este maramureşeanul pentru care fondurile guvernelor actuale sunt mereu insuficiente şi nu ajung pentru renovarea casei-muzeu din Băseşti. E criză, iar casa unui mare bărbat al ţării pare-se că în ochii guvernanţilor nu se compară cu valoarea unui… patinoar. Chestiune de opţiune. Şi de … elite.
