EDITORIAL – Virginia IOAN
De niște săptămâni, nu spun de câte, un domn ziarist din Baia Mare, pre numele său Peter-Vasile Czompa, aci de față (mă rog, din spatele calculatorului), mi-a dat ”temă” să scriu. Am întors-o ca la Ploiești cât și cum am putut eu mai bine. Și se vede treaba că n-am putut bine, fiindcă omul, hotărât ca un ardelean adevărat (nu dați cu pietre, că pentru noi, aștia de ne tâmpi Bucureștiul de cap, toată bucata aia de țară e Ardeal, ca să ne fie mai simplu în vorbire, chit că știm că asta îi cam burică pe maramureșeni). Așa că a revenit și mi-a dat ultimatum… aaaa… adică „deadline”. Ca-ntre amici, desigur…
– Păi și despre ce vrei sa scriu? Că mie încă nu mi-a tunat o idee.
– Despre ce vrei, cum ne-a fost vorba.
– Ce simplu ți-e ție să spui asta!
– De ce nu scrii despre Peter, prietenul tău irlandez?
Șah mat! Păi și ce să scriu eu despre alt român verde – pre numele său de dac – Peter Damian Hurley? – că tare-i greu să scrii despre prieteni.
Pe Peter Hurley l-am cunoscut în `97. Abia mă întorsesem și Bucureștiul mă năucea, pentru că pe vremea aceea nimic nu părea să aibă logică de vreun fel în târgul ăsta. Teoretic ar fi trebuit să am răbdare să mă acomodez, practic, însă, n-am fost niciodată genul de om răbdător și cuminte.
Am aflat absolut accidental despre o companie străină care face cercetare de marketing. Mi-am printat un CV și m-am dus și-am bătut la ușa firmei. Secretara m-a primit cu acea notă de indiferență bine mascată a omului care vede niște zeci de oameni pe zi și care nu mai poate fi surprins de nimic. I-am zis că vreau să discut cu directorul de HR. M-a întrebat în ce problemă. I-am raspuns scurt și sec: ”personală”. Abia atunci i s-au făcut ochii mari, mai să-i iasă din orbite. Reușisem să o surprind, cred.
Am așteptat câteva minute și apoi m-a invitat undeva, unde, credeam eu, ar fi trebuit să fie o sală de întâlniri. Nu era. Era un birou open space în care lucrau vreo 10-15 oameni. Mi-a adus un scaun și m-a invitat să iau loc ”în mijlocul mulțimii”. De data asta eu am fost cea surprinsă.
Curând avea să apară un tip tânăr, cu un zâmbet larg pe figură. Nu mi-am pus problema că nu are fizionomie de român, pentru că eu însămi veneam dintr-un mediu în care eram toate națiile pământului și mă născusem în alt loc unde trăisem printre alte toate națiile pământului. Și, de fapt, nici nu aveam de ce să am vreo bănuială, pentru că nu-l trăda nimic. Vorbea o română impecabilă. Hai, aproape. Ba da, uite, dacă stau bine să mă gândesc, era ceva ce totuși ar fi putut să-l trădeze dacă aș fi fost mai atentă – zâmbea mereu.
M-a întrebat de ce doresc să discut cu directorul de HR și i-am zis dintr-o suflare despre scopul și durata vizitei. Tot timpul ăsta a ascultat cu atenție și a zâmbit. Când am terminat de spus, căci mi se terminase și aerul din plămâni, m-a întrebat simplu de când pot să încep. Și m-a angajat pe loc.
În prima zi de lucru aveam să aflu că e irlandez. Aș fi putut rămâne mască dacă nu aș fi avut un prieten scoțian care vorbea româna mai bine decât engleza.
Am observat asta de-a lungul anilor – străinii se îndrăgostesc de România cu adevărat. Motivele sunt multe, dar cred că o fac în primul rând pentru că nu au mentalitatea noastră atât de proastă de a vedea doar lucrurile negative, de a sta mereu la pândă să vadă când greșește vecinul sau când nu e pregătit, ca să-i poată da în cap; sau să pândească momentul în care e la pământ ca să-i mai dea și ei una, cu sete, ori doar să se bucure de răul lui, pentru ca al lor să ni se pară mai puțin rău.
Țările lor au trecut și ele prin astfel de etape ale dezvoltării, evident, doar că niște minți luminate au spus la un moment dat ”stop! asta nu e direcția bună!”. Și așa au ajuns să fie țări civilizate, dar nu imediat, căci nimic nu se poate construi solid peste noapte, nimic.
Desigur, odată cu civilizația, a apărut și reversul medaliei – dorința de confort care, dusă peste o limită, a distrus mult, dacă nu chiar de tot în anumite zone, din sacralitatea ruralului. Ei au înțeles asta și-acum se chinuie să reînvie tradiții, atâtea câte au mai rămas neduse în mormânt de ultimii reprezentanți. Desigur, cadrul este schimbat – pentru că reînvierea aceasta se petrece în sate perfect asfaltate, cu apă curentă și electricitate până în fiecare vârf de munte sau adâncime de vale, cu baie în casă și supermarket cu parcare proprie.
La noi – satul, acolo unde mai există – încă mai are poteci, încă mai întâlnești căruțe cu cai ori măgari, încă mai vezi pe câmp pluguri cu boi, încă se mai toarce lâna și se mai fac clăci, încă se mai cosește iarba și copiii se mai cațără în copaci. Noi spunem că e lipsă de civilizație. Ei, străinii, văd ultimele fărâme de natural într-o lume din ce în ce mai artificială.
Noi urlăm că doar guvernanții sunt de vină, indiferent care ar fi ăia, iar ei, străinii, văd un uriaș potențial de renaștere al întregii Europe, aici, în România, care ar putea deveni un exemplu dacă am pune mâna să facem treabă serios.
Și dacă nu facem noi, fac ei.
Și nu pot să nu mă întreb, până la urmă, cine sunt, de fapt, strainii?!
Nu m-am îndepărtat de subiect, nu, chiar dacă sunteți tentați să credeți asta, doar că, neplăcându-mi introducerile, scriu mult (și prost, zic, chiar dacă Peter-Vasile mă tot contrazice).
La un moment dat, pe Peter Hurley l-a trezit Maramureșul. L-a trezit și l-a scos din viața caldă și plăcută a omului cu o carieră strălucitoare și venituri care-l lipseau de griji. Da, chiar așa. L-a trezit Maramureșul și l-a scos din zona de confort și l-a readus la viață. La acea viață pe care o simți în fiecare celulă a ființei și cu fiecare celulă.
Și de atunci în sufletul lui Peter Hurley s-a așezat liniștea, iar în ființa lui – neliniștea. Ea este cea care îl mână de șapte ani încoace să facă toate acele proiecte, de fapt capitole ale aceleiași povești. Ea este cea care îl pune la treabă, îi consumă resursele – de la timp la bani, de la energie la efort etc. Nici o clipă nu i-a fost tocmai ușor. Ușile nu i s-au deschis – așa cum mulți tind să creadă, iar multe dintre cele care s-au închis i-au prins degetele. Și cu toate astea, pentru că avea liniștea în suflet, Peter a mers mai departe, pas cu pas, crezând cu toată ființa lui în fiecare pas pe care îl făcea.
Pe Peter nu l-am văzut foarte mulți ani, însă prietenia dintre noi nu a suferit alterare. Toamna trecută ne-am întâlnit la un eveniment. Peter nu avea vreme să stea prea mult, iar eu nu aveam vreme să discut doar cu el. Mi-a spus în treacăt despre un proiect al lui. N-am reținut decât că e ceva deosebit despre Maramureș. Nici timp să ne revedem n-a mai fost, dar am început să caut pe net, l-am căutat și pe Facebook și, cu cât săpam mai mult, cu atât eram mai uimită de amploarea proiectelor pe care le face de atâția ani. M-am simțit vinovată (nu am o explicație pentru asta) că nu am știut mai demult, că am pierdut poate mult prea ușor legătura cu oameni tare faini pe care mi i-a scos viața în cale.
Și-am tot citit despre proiectele lui și m-am tot documentat, având grijă să las creierul să-și ruleze programele lui în background. Până am pus mâna pe telefon, am sunat alți prieteni, am început să vorbesc despre Peter și proiectele lui.
Să mă iertați pentru ignoranță – nu mă interesează politica. Pentru că politica e cu treaba ei, iar eu, dacă sunt atentă la politică, pierd vremea și nu-mi permit la cât am de muncă. Dar, cumva, politica asta, cel puțin asta din ultima perioadă, a fost și ea bună la ceva – mi-a arătat adevărata față a unor oameni și m-a determinat să vreau și mai mult să ne adunăm, noi aștia unii care încă mai gândim și mai și muncim, să facem lucruri bune și frumoase împreună.
Peter și-a tocat mai toți banii agonisiți în proiectul lui în care crede cu toată ființa. Peter a încercat să miște oameni, idei, să demitizeze cutume proaste, să promoveze valoarea. Valoarea!
Poate este momentul să devenim și noi străini. Străini care iubesc România, străini ca Peter Hurley, care chiar pun mâna și construiesc lucruri solide. Străini care iubesc România, ca Peter Hurley, și-și investesc resursele – banii, timpul, nervii, efortul, munca, speranțele și credințele în ceva cu semnificații adânci și moștenire pentru cei ce vin după noi. Este momentul să devenim străini ca Peter Hurley, să ne strângem în jurul lui și să-l susținem în aceste proiecte faine.
Ca să nu ne devenim străini nouă înșine! Ca să nu murim fără rost. Ca să nu le fim niște străini urmașilor noștri.
Virginia IOAN
