Au fost vremuri în care credeam că cerul e limita. Apoi am urcat acolo sus. Totul a început când prietenul meu, Mircea Chira, a decis să-și cumpere două avioane ultraușoare.
Sub presiunea prietenească și cu un dram de inconștiență, am spus: „Hai că încerc și eu!” Și m-am apucat de pilotaj. M-am înscris la cursuri, am învățat proceduri, am ascultat teorii despre vânturi, portanță și instrumente de bord, dar nimic nu m-a pregătit pentru momentul în care m-am urcat pentru prima dată în avionul cel mai mic. Așa a început aventura mea într-un Cessna cu două locuri și două motoare, fabricat de Cessna Aircraft Company.
Cu o autonomie de aproximativ 1400 de km, avionul părea robust pe hârtie, dar, în zbor, se comporta mai degrabă ca o barcă ușoară prinsă între valurile cerului. Privit de jos, avionul părea drăguț, ușurel, zvelt, aproape simpatic. De sus… părea o coajă de nucă în bătaia curenților de aer.
La început, fiecare minut era o victorie împotriva panicii. Cu mâinile pe manșă și ochii lipiți de orizontul artificial, mă concentram să nu deviez de la curs. Instructorul îmi spunea calm: „Ține altitudinea.” Eu îl auzeam de parcă vorbea de pe Lună. Tot ce voiam era să nu aud sunetul ăla: cling-cling-cling, când avionul începea să tremure în curenți.
În cadrul instruirii, am acumulat 15 ore de zbor, timp în care am învățat să decolez, să mențin altitudinea și direcția, să comunic pe frecvență și să respect cu sfințenie fiecare procedură. Instructorul meu a fost răbdător și încurajator. A spus că „pilotam bine”. Eu însă știam că, în spatele calmului afișat, fiecare zbor era o bătălie interioară.
Decolarea am învățat-o repede. Menținerea în zbor — acceptabilă. Dar aterizarea… aterizarea e pentru piloții cu nervi de oțel. Eu am avut nervi de plastilină. De fiecare dată când roțile atingeau pista, simțeam că îmi cade și sufletul, nu doar altitudinea. Oricât de bine controlam avionul, senzația era de parcă aterizam cu liftul stricat, nu cu un aparat de zbor fabricat în SUA.
Zborul cu un ultraușor este o experiență inedită: motorul huruie ca o drujbă cu cofeină, fiecare curent de aer îți zdruncină organele și te redescoperi pe tine însuți la fiecare 100 de metri altitudine. Cu timpul, te obișnuiești. Dar nu te relaxezi niciodată. Cel puțin eu, nu!
Aș putea spune că zborul m-a învățat lecții. Că am învins frica. Că am devenit un om nou. Dar adevărul e că, după 15 ore de zbor, am învățat cât de frumos și stabil e pământul. Acolo jos, unde nu tremură nimic, nu cazi în gol și nu trebuie să porți căști antifonice ca să-ți auzi gândurile.
Mulți visează să zboare. Eu am zburat. Acum, visez să merg liniștit… pe jos!
