Trăim într-o lume în care oboseala a devenit virtute, agitația – normalitate, iar liniștea – aproape nu existǎ. Suntem încurajați să alergăm, să bifăm, să construim, să demonstrăm. Să fim tot timpul „în priză”. Să nu ratăm nimic. Dar în toată această goană spre „mai mult”, riscăm să pierdem exact ce contează cu adevărat: – pe noi înșine!
Am trăit ani la rând cu senzația că doar dacă fac – exist! Că valoarea mea stă în numărul de sarcini rezolvate, în orele nedormite, în inboxul golit și în aplauzele primite de la alții. Eram ca un hamster pe roată, cu un zâmbet de politețe și o inimă tăcută. Până într-o zi în care mi-am permis ceva ce părea de neiertat: pauza! Am descoperit, cu uimire și recunoștință, o formă antică de libertate interioară: ,,Dolce far niente” — bucuria de a nu face nimic! Nu e lene, nu e renunțare. E o formă de reîntoarcere la ritmul firesc al ființei mele.
Prima dată am simțit-o într-un sat liniștit din Italia, pe o terasă îmbătrânită de soare, unde timpul curgea mai lent decât limoncello-ul din pahar. Un bătrân stătea acolo — fără telefon, fără agendă, fără scop aparent. Doar era. Privea cerul și zâmbea cu o seninătate care m-a zguduit în tăcere. Atunci am înțeles: „a nu face nimic” nu e timp pierdut, ci timp regăsit. Nu e lene, e luciditate. O revoltǎ pașnică împotriva lui „fă ceva acum!”. Ani întregi am fost prizonierul propriei mele activități. Mereu ocupat, mereu conectat, mereu în priză. Și totuși, viața îmi scăpa printre degete, ca nisipul. Până într-o zi, când, fără plan, fără strategie, am făcut ceva extraordinar de banal: – nimic! Am stat. Am respirat. Am privit. Și am înțeles că „a nu face nimic” nu e o pauză de la viață – e viața însăși, în forma ei pură.
Pentru mine, dolce far niente a devenit un hobby rar și prețios. Un gest de tandrețe față de mine însumi. O artă veche, transmisă de la om la om – de la Epicur, la bătrânul de pe terasă și, poate, de azi… și la tine.
Și, ca să nu uit vreodată cât de important e să-mi dau voie să respir, să lenevesc cu sens și să mă bucur de viață, mi-am cumpărat șapte tricouri — câte unul pentru fiecare zi a săptămânii — purtând același mesaj simplu și esențial: ,,Dolce far niente!” Adică arta de a nu face nimic, cu zâmbetul pe buze și inima ușoară.
Așa că, dacă cineva mă întreabă ce fac, zâmbesc ușor și răspund, cu o pauză plină de sens:„Trăiesc bucuria de a nu face nimic!” Și las lumea să creadă ce vrea. Pentru că fac ceva cu adevărat important pentru mine!
