Tunisia: Niciodată în viață!… până data viitoare… Cum am trecut de la „Jur că nu mai calc aici!” la „Îmi cer scuze, Tunisia!”
Acum doi ani plecam din Tunisia cu nervii întinși și o promisiune solemnă făcută mie însumi: „Aici? Niciodată în viața mea nu mai calc!” Era mizerie cât să umpli un documentar, haos de parcă toată țara participa la o repetiție generală pentru apocalipsă… Un aer fierbinte, prăfos și, pe alocuri, condimentat cu eșapament. Jurământul meu era clar: Tunisia? Pas. Pe vecie!
Dar anul acesta, hop! O promoție care părea scoasă dintr-un vis umed al agențiilor de turism: preț bun, hotel nou, de lux, poze cu palmieri nemișcați (semn că bătea vântul perfect), o piscină infinitǎ doar pentru adulți și ceva promisiuni despre un fresh de castraveți servit cu zâmbetul pe buze.
Am oftat ca un om slab în fața tentației și-am zis: – Bine, hai. Dar doar o săptămână! Și-am ajuns. Și BAM: lux, liniște și minuni!
Cameră cu piscină proprie. Piscină infinity unde nu țipa niciun copil. Plajă cu nisip alb, fin ca făina cernută de bunica pentru cozonaci. Mâncare care nu doar că era gustoasă, dar arăta într-un mare fel! Și acele freshuri… Doamne, acele freshuri de castravete, morcov și lime, făcute pe loc, în fața mea, cu o delicatețe de ziceai că operatorul hotelului avea diplomă de barista zen. Am stat. Am mâncat. M-am relaxat. Am uitat. Am uitat de promisiuni, de indignare, de cuvântul „niciodată”. La final, m-am uitat la mare, am sorbit un ultim fresh și-am zis în gând: „Tunisia… îmi cer scuze!” Mă întorc? Nu știu. Dar dacă mai apare o ofertă de-asta… hai să zicem că jurămintele de vacanță nu-s chiar la fel de sfinte ca alea de căsătorie.
