Când am terminat Liceul Pedagogic din Abrud, aveam în suflet o încredere cam mare pentru un băiat de 19 ani! Mă simțeam gata să schimb lumea cu bastonașe și lecții despre daci! Am ajuns în Lunca Arieșului — un sat liniștit, cu oameni simpli și copii care încă știau să rostească „bună ziua” cu privirea în pământ. Eram învățător la patru clase simultane. Douăzeci de copii, o singură catedră și, în spatele ei, eu — tânăr, idealist, ușor transpirat de emoție, dar gata să țin piept haosului educațional rural. Clasa I scria bastonașe, clasa a II-a buchisea cu limba între dinți, clasa a III-a căuta subiectul și predicatul, iar clasa a IV-a îmi cerea, cu seninătate, să le explic Unirea Principatelor… în timp ce un băiat din fundul clasei își confecționa o praștie din compas. Da, era un circ. Dar era un circ pedagogic. Cu rost.
Sătenii mă priveau, la început, cu neîncredere. „Tânăr? Neînsurat? Stă cu copiii până seara… Ceva nu e în regulă!” — murmurau. Adevărul e că nu lăsam școlarii să plece până nu știau tabla înmulțirii. Îmi amintesc o discuție cu un tată, om muncitor, dar sceptic. M-a întrebat foarte serios:
— Da’ la ce-i trebuie copilului înmulțirea? Că tot cu sapa o să lucreze…
Am zâmbit, cum zâmbești când nu vrei să superi, dar nici să cedezi:
— Ca să nu-l păcălească nimeni la cântar! Acolo nu merge „pe ochi frumoși”.
Cititul era alt front. Părinții erau relaxați, poate prea relaxați și știau în acele vremuri că nu aveam voie să las nici un repetent, indiferent dacă învăța sau nu! : „Are timp, domnule, să citească. Toată viața înainte!” Le-am zis, aproape pe ton de jurământ, cu mâna pe abecedar: „Cât timp sunt eu învățător aici, nimeni nu pleacă din clasa I fără să citească! Nici măcar pisica, dacă o aduceți cu ghiozdan!”
Și pentru că viața la țară nu e doar despre lecții, ci și despre lumină în ochii copiilor, am făcut și ceea ce alții numesc „nebunii frumoase”. Am redeschis căminul cultural, abandonat și plin de praf. L-am curățat cu copiii, am spălat podeaua, am confecționat recuzită din cartoane de ouă și am pus în scenă piese de teatru cu poezii rostite cu nod în gât. Serbările au devenit sărbători. Părinții plângeau. „Domnu’ învățător, n-am mai văzut așa ceva în satul nostru…”
Duminicile? Aduceam un aparat vechi de proiecție, peliculă de la centru și transformam clasa într-un cinematograf improvizat. Oamenii veneau în cămăși curate, cu scaune de acasă, și trăiau poveștile de pe ecran cu o emoție rară. Trăiau filmul de parcă li s-ar fi întâmplat lor.
Acolo, în Lunca Arieșului, am învățat lecții care nu se predau la Pedagogic. Că, dacă nu predai cu inima, mai bine te duci să vinzi semințe în piață. Că un copil simte imediat dacă doar vrei să-ți termini ora. Și că la sat, un învățător nu e doar dascăl — e și doctor de suflete, animator cultural, frate mai mare, confident, și uneori… singurul adult care mai crede în copilul acela cu hainele rupte și visul intact.
Au trecut anii. S-au schimbat generații, s-au stins bunici, s-au ridicat case noi. Dar în fiecare 5 iunie, de Ziua Învățătorului, gândul mi se întoarce acolo. La soba cu lemne, la băncile scârțâind, la vocea pițigăiată care mă striga: „Domnu’ învățător, veniți repede, că Ionel are o broască-n ghiozdan!” Și îmi spun, cu același nod în gât: Învățământul n-a fost niciodată o carieră. A fost — și este — o superputere. Cu haine de cretă, pantofi tociți și suflet de erou.
