M-am simțit extraordinar ieri la Târgul de la Piramida din Sebeș! Atmosferă ca-n povești: lume faină, grătare încinse, chioșcuri pline! Ba chiar și muzică live, dom’le! Liviu Trifu, omul-orchestră, făcea atmosferă cu hituri de aur, argint și un pic de bronz… din ăla curat, vintage.
Pe la ora 21:00, după o zi întreagă de hoinărit printre standuri, de dat ochii peste cap la prețuri și de gustat chestii de care nu știam că există, am decis să încheiem glorios: cu un mic! Dar nu orice mic. Era micu’ suprem — bine rumenit, cu dungi perfecte de grătar, însoțit de un val de muștar galben intens, care promitea fericire. Lângă el, o felie de pâine albă ca reclamele de dinainte de Revoluție. Ne-am așezat cu grijă, ca la o cină festivă. Liviu încă mai cânta ceva duios la clapă, luminițele licăreau discret, iar în jurul nostru lumea părea că trăiește un moment de tihnă. Până a luat microfonul EL! Nu-i știu numele. Dar vocea… vocea aceea nu se uită! A început să „cânte” — sau, mă rog, să emită sunete într-un registru incert, între strigăt de luptă tribală și răgetul unui mamut în călduri.
Am apucat cu greu prima îmbucătură… Dar când am vrut să iau a doua… am simțit cum timpanul cedează! Am scăpat bucata de pâine din mâna! Mi-am tras sufletul și, între două urlete venite parcă din altă dimensiune, am reușit a doua înghițitură. Omul era în forță. Disperat să-mi salvez cina, am băgat două șervețele în urechi, în speranța că fac față tsunamiului vocal. Degeaba! „Vocea” răsuna peste tot!…Am luat micul, muștarul și demnitatea și am ieșit, aproape în pas de defilare, spre poarta de la intrare. M-am oprit la marginea târgului și-am reușit, în sfârșit, să termin micul în liniște, în timp ce undeva în fundal, urlătorul insista.
Nu știu cum s-a terminat seara. Știu doar că am scăpat cu auzul aproape intact și cu o poveste de spus. Dar vocea lui încă mă urmărește. Și acum întreb: Cine a fost?! Cine era omul cu microfonul?! Că n-am mai dormit bine de-atunci!
