Din jos de Cărpiniş, Bistriţa-şi taie calea dreaptă până-n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creştetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet înnegrind zarea ca o arătură proaspătă. Privelişti fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, şi fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, şi altele vin, şi cele care vin ni se par şi mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noştri beau cu nesaţ frumuseţile acestea, care curg şi nu se mai sfârşesc, şi ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia şi-n liniştea asta dumnezeiască, şi să spunem celor care nu le cunosc şi nu ne ştiu: “Iată ţara noastră!…” Atunci ar înţelege deodată — ca bătrânii de pe zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat atâtea lupte ş-atâta sânge s-a vărsat pentru “bucăţica asta de pământ”.
Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă pârăul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s-aducă Bistriţii stăpâne prinosu-i de unde. În stânga se-ntinde Sabasa între două dealuri descoperite, o linie ferată cară buştenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ş-un pod peste râu. Din vale de Fărcaşa, între Bâtca Frumosului şi Runcu Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, şi astfel, în jocuri şi cântece de valuri, intră în ţinutul Neamţului; leit în zale de oţel zoreşte Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-şi coama-i de argint s-azvârle Calul peste scările Cernegurii, şi-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scârţâie cârma de la spate; ca o suveică alunecă pluta pe sub bolţi de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Călugărenilor, se-nalţă o namilă de stâncă — “Piatra Teiului”. Cic-a vrut dracu odată să iezească Bistriţa şi, rupând un hărtan din Ceahlău, l-a luat de-a fedeleşu75 şi s-a pogorât cu el în puterea nopţii, dar pe vale l-a prins cântarea cocoşilor ş-a zbughit-o Aghiuţă, lăsând stana-n bătătură, de s-au crucit oamenii când au văzut-o a doua zi. Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, şi deodată ni se deschide înainte minunata privelişte a Ceahlăului. Singur şi posomorât, trufaş stăpânitor peste-un popor de munţi, ce par pe lângă dânsul muşuroaie, înălţându-şi creştetu-n cer, scărmănând norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea-i pleşuvă, mândrul uriaş farmecă râul cu puterea măreţiei lui şi-l face să-şi uite drumul şi dorul de câmpie. De pe la nămiezi până-n scăpătatul soarelui ne poartă Bistriţa tot pe lângă el — pleacă ea uneori, hotărâtă să nu se mai întoarcă, şi iar se răzgândeşte, şi vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub poalele lui, rotindu-se-n loc, scuturându-şi platoşa-i strălucitoare, aci suspinând din adânc, aci privindu-l lung, strigându-l, dând freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri. Într-un târziu îşi ia de seamă şi pleacă mânioasă, vorbeşte singură, se bate de maluri, urlând s-aruncă toată, cât îi de lată, peste înaltele praguri de la Bicaz şi de la Lunca Strâmbului. Nălucesc pe tăpşane căsuţele satelor, prin văi herăstraie, din întunecimi de codru răsar măreţe vechile mânăstiri: Pângăraţii, Bisericanii, castel fantastic pe vârful unei măguri, şi mai în vale, Bistriţa, după o perdea de plopi. Înainte, Bâtca Doamnei s-abate la stânga şi ne-arată oraşul — cel mai frumos oraş de munte al Moldovii — culcat între două străji înalte: Pietricica şi Cozla.
La asfinţitul soarelui suntem în Piatra. Pământul umblă cu noi. Ceahlăul, ridicându-şi falnic fruntea peste grinduri, ne priveşte încă din negurile depărtării.
