Mulţi spun că sunt o inimă. Îmi place sincer ce cred oamenii despre mine, însă adevărul e că sunt o inimă tare bătrână. Am câteva sute bune de ani de când mi-au dat viaţă, vreme în care s-au tot depus pe arterele mele lucruri de care am început să scap. E greu însă. În preajma mea sunt o seamă de oameni, de la doctori la vraci sau felceri şi fiecare se pronunţă asupra diagnosticului: „taie aici”; „ba nu, nu e bine, doctorul ăla e un nepriceput”; „smulge dincolo”; ba nu, mai bine ne adunăm toţi şi cântăm, poate se face bine”.
Da. Ştiu că m-aţi recunoscut, sunt inima voastră, Cetatea din Alba Iulia. Am fost gândită de mintea străinilor, să rezist unor puternice asedii militare pe care înţelepciunea celor ce m-au stăpânit le-a evitat.
Am fost ridicată cu truda şi osânda românilor, asupriţii care au pus cărămidă peste cărămidă şi m-au dat lumii. Apoi… am fost martora unor evenimente unice, am strălucit şi am fost aruncată într-un colţ. Eram Cetate, aveam armată, dar nu erau soldaţii mei ci nişte profitori care îşi târau izmenele nespălate prin palatele de altădată.
Dar prietenul meu timpul le-a vindecat pe toate. Am scăpat de hrube, gărzi bete, uleiuri de motor şi epoleţi fără strălucire. Sunt iar Cetate, sunt iar inimă. Am gărzile mele, care îmi amintesc de tinereţe, am oamenii care mă curăţă şi vor să îmi redea strălucirea și bineînțeles, am oamenii care încearcă să mă ţină ascunsă. Atunci când am fost ridicată, oamenii au îngropat în mine istorie. După un sfert de veac, nimeni nu a mai gândit la ce s-a pierdut, ci la ce s-a clădit, la ce am devenit. Acum alţii nu văd pădurea din cauza copacilor. Sau şanţurile din cauza gropilor. Fiecare început cere un sacrificiu, fiecare renaştere se bazează pe un sfârşit. Da, eu vreau să renasc, vreau să se termine cu Cetatea ascunsă. Nu mă mai ascund. Dar lăsaţi-mă să respir, lăsaţi-mă să bat, lăsaţi-mă să-mi recapăt strălucirea. Nu am fost construită din bârfe, ci din cărămizi şi piatră. Oare, după minunata mea poveste în care Regele a fost încoronat la Alba Iulia ca AL ROMÂNILOR, s-a mai întrebat cineva cât şi cum s-a săpat ca să avem minunata Catedrală? Unde sunt clevetitorii de atunci?
Sunt în stare de asediu, aşa cum nu am fost niciodată până acum. Şi culmea e că nu mă asediază armate cărora le pot face faţă, ci mă atacă vorbe goale. Cu fiecare bucată care se trezeşte din mine, care e redată vouă după zeci de ani, eu respir, scap de colesterolul istoriei. Pentru asta e nevoie să se intervină cu bisturiul. O operaţie doare, dar mă poate salva. Apoi o transfuzie de dragoste. Şi sunt a voastră, pentru totdeauna, nu plec de aici. Peste ani, că aşa sunt legile voastre, ale oamenilor, salvatorii şi contestatorii mei vor fi la fel: praf peste care calcă alte generaţii, uitând dispute, răfuieli sau orgolii. Va conta doar că eu am supravieţuit, m-am însănătoşit, m-am schimbat în bine.
Restul a fost, este şi va fi istorie.
