“Bucovina este partea cea mai veche și mai frumoasă a tării noastre, raiul Moldovei”, fiindcă “acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang de neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnitorii români, acolo doarme primul descălecat Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru cel Bun, întemeietorul de legi, acolo Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, zidul de apărare al creștinătății. Bucovina este “pământ sfânt, a cărui apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimii noastre”- Mihai Eminescu.
În ţara obcinelor şi a pădurilor de nepătruns, pe meleaguri care păstrează adânc urmele trecerii a trei imperii, Dumnezeu stăpâneşte, dar nu de unul singur. În Bucovina-”Țara Fagilor”, Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu sunt aproape la fel de prezenţi ca scena „Judecăţii de Apoi“.
Poate nicăieri în lume şi, cu siguranţă, nicăieri în România, oamenii nu se potrivesc atât de bine cu locurile în care trăiesc şi cu simbolurile pe care le-au ridicat la tot pasul. Temători de dreapta judecată finală a lui Dumnezeu, pe care au ilustrat-o cu supramăsură pe zidurile, fără excepţie dominate de un albastru captivant, liniştitor şi unic, al mănăstirilor de secol XVI, bucovinenii sunt deopotrivă aprigi, iscusiţi la vorbă, dar şi iubitori de cele lumeşti ca marele lor înaintaş Ştefan cel Mare, „ubicuizat“ în sute de statui, icoane şi monumente.
Pe bucovineni ajungi să-i înţelegi doar dacă îi priveşti prin trei filtre. Despre primele două am făcut vorbire, iar al treilea este arta, mai ales poezia şi muzica şi, mai ales, poeţii şi compozitorii cu orientări naţionaliste. Mihai Eminescu, în zona mănăstirilor, Nicolae Labiș și Ciprian Porumbescu, în Suceava şi împrejurimile ei, sunt absolut omniprezenţi. (Continuare aici)
