MISTIFICARE ȘI ADEVĂR PRIVIND DENUMIREA SĂRBĂTORII (NEDEII) DE PE MUNTELE GĂINA (I)

Sunt puține manifestările folclorice românești care, de-a lungul timpului, să se fi aflat cu atâta stăruință în atenția etnografilor, istoricilor, geografilor, poeților, gazetarilor, romancierilor români și străini, a publicului larg, ca nedeia (târgul) de pe Muntele Găina.
De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în prezent, numeroși au fost cei care s-au oprit asupra problemelor privind numele, originea, continuitatea, desfășurarea, importanța și semnificațiile sale.
În ciuda continuității preocupărilor legate de această celebră nedeie românească, în bibliografia referitoare la ea există încă puncte de vedere divergente, probleme neelucidate sau elucidate parțial, interpretări diverse asupra unor aspecte, teorii și teze denigratoare – unele necombătute, altele insuficient combătute -, controverse, polemici, etichetări, exagerări ș.a.
„Din tot ce se spune, se crede, sau s-a scris despre această sărbătoare populară, multe lucruri nu corespund însă realității sau au fost greșit interpretate”[1].
Între problemele controversate, se numără și cele privind denumirea ei.
Ea apare consemnată documentar sub mai multe denumiri: „târgul fetelor”, „târgul de fete”[2], „târg împreunat cu o nedeie”, „nedeie carpatină” „nedeia de pe muntele Găina”, „târg de dat”, „datul”, „târg anual”, „târgul de peste an”, „bulciul”, „sărbătoare populară”, „serbare a unei înfrățiri”, „târg de două țări”, „târgul de pe muntele Găina”, „târgul Găinii” și „Găina”.
Unele denumiri au fost vehiculate mai mult, devenind – ca rezultat al utilizării lor cu insistență – „populare”, în timp ce altele, mai potrivite, au rămas mai puțin cunoscute și vehiculate, fiind utilizate în mod curent de moți și, sporadic, de unii specialiști care au studiat cu atenție zona și pe locuitorii ei.
Asupra acestei probleme s-au aplecat de-a lungul timpului numeroși specialiști, precum și mulți nespecialiști (diletanți).
Maniera de abordare, stilul adoptat, punctele de vedere susținute, tezele sau ipotezele formulate, gradul de obiectivitate ș.a., îmbracă o paletă extrem de vastă, complexă și nu de puține ori contradictorie. Întâlnim astfel probitate profesională, obiectivitate, sobrietate, ținută științifică, răspundere față de cuvântul scris, dar și lipsă de onestitate și profesionalism, diletantism cras, fantezie, exagerări, denaturări de sensuri, atacuri necinstite – directe sau mascate – cu vizibil caracter național, politic, cultural, moral etc.
Toate acestea au fost marcate, într-o măsură mai mică sau mat mare, de pregătirea profesională a celor care au abordat aceste probleme, de contextul politico-național în care au fost emise, de gradul de cunoaștere a trecutului istoric, a tradițiilor zonei, de apartenența politică și mai ales, națională, de interesele pe care le-au slujit.
De la primele abordări publicistice, problemele legate de această nedeie în general, cele legate de denumirea sa în special au trecut dincolo de sfera pur științifică, astfel că nu o dată balanța s-a înclinat de partea intereselor politice și naționale, tratarea acestora devenind, prin denaturarea adevărului, un mijloc de a ataca, dintr-un unghi particular, originea și continuitatea românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic [3].
O serie de specialiști străini, atacând continuitatea românească în Transilvania, au încercat să-și demonstreze teoriile (și) cu exemple și argumente nefondate legate de nedeia de la Găina.
Ca apartenență națională – fapt cu implicații deosebite asupra pozițiilor, teoriilor și punctelor de vedere susținute, a scopurilor urmărite -, cei cere au abordat problematica acestei nedei exceptându-i pe români, au fost maghiari, francezi, germani, italieni etc. Din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a abordărilor privitoare la sărbătoarea de pe Găina aparține maghiarilor și românilor.
Problemele privitoare la această nedeie s-au disputat în principal între maghiari și români, marea majoritate a autorilor străini preluând, fără a opera prea multe modificări sau interpretări critice, punctele de vedere vehiculate de maghiari.
În Europa ultimelor două secole, atât specialiștii cât și publicul larg au știut extrem de puțin despre această nedeie, fapt ce a făcut posibil ca unii autori să prezinte lucrurile deformat, tendențios [4]. Popularitatea multora dintre punctele de vedere maghiare privitoare la această sărbătoare românească a fost facilitată de faptul că autorii maghiari și-au publicat de timpuriu lucrările în limbi de circulație internațională, astfel că de la început străinii nu au avut de ales, punctele de vedere românești rămânându-le mult timp necunoscute.
Această insistentă publicitate maghiară făcută nedeii de pe muntele Găina peste hotare avea în calcul – printre altele – și faptul că odată și odată îndoiala își va face loc până și în sufletele cele mai cumpănite. Chiar dacă „teoriile” vehiculate nu puteau convinge de la început pe cititorul european căruia îi erau adresate, cei ce le propagau plecau de la raționamentul că în conștiința acestuia se va strecura o bănuială cu privire la tezele respective, că lumea de bună credință – care nu cunoștea dedesubturile politico-naționale ale acestei propagande – se va întreba totuși: este posibil oare să fie false niște teze pentru care se face o propagandă atât de insistentă?
Seria atacurilor la adresa sărbătorii de pe muntele Găina și a românilor din zonă a fost deschisă la nivel european de maghiari.
Anul 1867, an cu consecințe nefaste pentru români, a stimulat considerabil producția editorială și publicistica maghiară, atacurile tendențioase. Acum se cristalizează linia „clasică” maghiară privitoare la nedeia românească, la denumirea sa, linie care va fi menținută și „modernizată” în timp, în funcție de cerințele și interesele de moment și de perspectivă, modificările survenite neschimbând cu nimic esența și trăsăturile de bază formulate inițial, scopurile urmărite. Cei 51 de ani de dominație maghiară asupra Transilvaniei (1867-1918) – în cadrul dualistei monarhii austro-ungare – au marcat o etapă distinctă în campania de denigrare a românilor, de contestare a originii lor daco-romane, a continuității în Transilvania [5], a originalității și valorii tradițiilor, culturii lor materiale și spirituale.
Într-un astfel de climat, pragmatismul istorico-etnografic, plecând de la identificarea adevărului cu cerințele utilului, a degenerat într-o practică în care utilul a tins să devoreze cu totul adevărul. Rezultatul – la care spiritele integre ale științei istorice și etnografice, precum și cititorul onest asistă și astăzi cu consternare – sunt ficțiunile subtile, elaborate într-o manieră cazuistică de autori nu lipsiți de suprafață profesională, sau contrafacerile, toate având ca numitor comun substratul politic, național și cultural.
Firește, lipsind argumentele istorice și etnografice, baza științifică, astfel de teorii au trebuit să fie inventate, iar trecutul modelat conform scopurilor acestora. Între aceste invenții stranii, eronate și jignitoare, la baza cărora stau denaturarea realității, specularea unor lacune sau neclarități se numără și cele privind originea balcanică și primitivitatea acestei sărbători și a românilor din Munții Apuseni.

NOTE
1. Valeriu Pușcariu (Vicepreședintele „Turing-Clubului României”) – în articolul „Târgul de fete” de pe muntele Găina).
2. Expresia a pătruns și în alte limbi – engleză: The Maiden’s Fair.
3. Primele lucruri contestate românilor de elita culturală a ungurilor și acoliților lor, au fost autohtonia și continuitatea, mistificarea trecutului lor necunoscând limite. Ungurii ne-au atribuit cu o tenacitate care a ajuns să-i autoconvingă, o ascendență străină atât etnic cât, mai ales, geografic – predilecția lor oprindu-se prioritar asupra sudului Dunării.
4. Lipsa culturii istorice ne poate juca adesea feste, făcându-ne victimele unei propagande absurde dar tenace, menită, să transforme albul în negru și negrul în alb, adevărul în contrarul lui!
5. Rămâne antologic răspunsul dat de un țăran român din părțile Sibiului unui sas, cu prilejul unei sărbători legate de colonizarea sașilor in Transilvania. Întrebat dacă și românii ar putea face o astfel de „sărbătoare”, românul i-a răspuns: „Noi nu avem ce să sărbătorim, pentru că nu suntem veniți de aiurea: noi suntem de aici”! (Ștefan Pascu, Istoria Transilvaniei, Blaj, 1944, p.40).

(va continua)
profesor universitar doctor Dominut Padurean (nascut la Avram Iancu)

Recomandari

Alte Articole